Just a quick keto & not so keto family snack

Am pus rapid o cutie de iaurt 10%, din cea mică, marcă chipurile grecească, a fost singura care mi-a plăcut de-a lungul dietei keto. Am mai pus o lingură de tahina și mi-am tras eu de-o parte o porție as such. Apoi în ce-a rămas am pus o linguriță de miere bună, de părintele de la Glodeanu cumpăr, și am presărat câteva firicele de floare de lavandă de la mine din curte. Desert! A hăpăit fetița fără să clipească. Floricica e de-aici, am cules-o astăzi, am pozat-o și am mâncat-o :).

 

lavender

Keto for dummies like me and hungry people all over the world and women in their fourties who cannot loose a pound since college

Adică, pe scurt, experienţa mea cu dieta ketogenică. Această postare nu are rol de educaţie nutriţională, nu vă spune ce să faceţi, nu vă spune ce să mâncaţi, ci doar cum am ajuns eu la povestea cu keto. Vă scutesc de background, îl găsiţi aici, aici şi la Cristi Mărgărit pe site, pentru că spre deosebire de mulţi profeţi falşi, Cristi ştie ce vorbeşte. Mă rog, eu nici nu-l cunosc personal, dar îl citesc când am nevoie să mă lămuresc în anumite privinţe. Pe Cristi Mărgărit îl găsiţi pe www.cristianmargarit.ro.

Se dă următoarea situaţie: se ia femeie la un metru jumătate şi un pic şi patruzeci de ani, se pun doi copii, lipsă timp, fără buget semnificativ de înfrumuseţare şi bibileală corporală, cu apetit limitat pentru sport (doar recent descoperita alergare). Se mai pune la amestec una bucată prieten subţiat semnificativ în ultimele luni şi se întreabă de unde, cum şi în ce fel. Se întreabă – ai vreo soluţie pentru mine, care-s moartă de foame cam tot timpul şi carnivoră pe deasupra? Adică întrebarea aceea prostească… pot să slăbesc niţel să încap în blugii din facultate după a doua sarcină la patruzeci de ani – fără, atenţie, fără să îmi scadă energia, cantitatea de mâncare şi în general, să ţin regim fără să ţin regim? Dacă se poate, vă rog.

Pregătită fiind să mi se spună neah, nu există aşa ceva, am fost surprinsă când am auzit keto.  M-am pus pe citit, mi-am calculat macro-urile, adică acele valori, am descărcat aplicaţia care îmi permite să socotesc nutrienţii şi am început pe 6 ianuarie.

Ca să simplific, să ştiţi la ce vă aşteptaţi când veţi studia keto, e cam aşa – carne, legume verzi, smântână, peşte, ou, brânză fermentată, totul full fat. Nu zahăr, făină şi legume cu amidon. Sau, cum spunea prietenul meu, dacă-i verde, mănâncă leguma. Dacă e alb sau roşu, pa!

Last but not least, trebuie să vi se potrivească şi nu vă duceţi mai jos de un deficit rezonabil de 10-15% la macro. Caloriile sus, la necesar. Nu e o dietă hipocalorică, ci hiperlipidică, cu nivelul de carbohidraţi cam la 5% din necesar. Carbohidraţii ăia vin din legume şi alimente permise, aşa că nu vă gândiţi că de 5% mâncaţi o amandină.

 

O pădure (curată) pentru fetița mea. (Și pentru Petru. Și pentru oricine altcineva)

Se apropie momentul. Eu alerg in fiecare zi la padure si va spun cinstit, abia astept sa o facem sa arate altfel.

ICS

De vreo 2 zile am început să mă gîndesc. Atît de serios că a început să mă ia cu stres: oare o să iasă bine, oare o să vină lumea, oare o să avem în ce să punem gunoiul? Oare voi reuși să îi fac cadou Agathei o pădure curată? Și cum maeștrii dezvoltării personale (la modă acum) spun că trebuie să-ți confrunți frica, am început să dau mesaje, să pun întrebări, să fac hărți. Mai precis, o hartă. O voi explica imediat.

Pînă atunci, cîteva detalii: evenimentul se întîmplă pe 26 aprilie, de la ora 9.00. Estimez că va dura între 2 și 3 ore, dar n-am mai făcut asta niciodată, deci dacă greșesc o să îmi cer scuze și atunci. Ne întîlnim ca să curățăm o pădure de gunoaie. Prognoza nu arată neapărat bine, dar să zicem că am destule pile la Meteo ca să aranjez nițel soare…

Vezi articol original 386 de cuvinte mai mult

Cum e când se mănâncă cu mâna

salata de cartofiSalata asta a fost mâncată cu mâna, deci se poate. E drept, copilul de doi ani a făcut gestul. Ăla mare a mâncat regulamentar, dar tot nu a rămas nimic în farfurii. Se vede treaba că e de succes.  Un kil de cartofi, opt ouă, o legătură zdravănă de ceapă verde, sare, piper, ulei de măsline în care dorm căţeii de usturoi cu enibahar şi boabe de piper. Cam atât.

 

Nu am avut niciodată dilema…

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu apuc doar duminica să fac ceva, dincolo de o încropeală groaznică, de mâncare. Norocul e că ai mei mănâncă practic orice şi sunt rezistenţi la improvizaţii. Mi-a venit în minte să fac liste (sunt mare făcătoare de liste, pot să fac orice fel de liste) cu felurile de mâncare pentru familia mea. Dar asta când voi avea un pic mai mult timp.Nu am fost niciodată în dilemă… ce să fac de mâncare, ce să fie, ce să fie? Săptămâna asta începe cu salată de cartofi cu ou, paste la cuptor cu toate brânzele din frigider şi un pic de şuncă afumată, plus orez cu lapte. Un orez cu lapte mai altfel, ca să nu ne plictisim. Cartonaşul de printat, aici.

orez cu lapte

În timp ce scriu postarea asta, fiică-mea îşi trage disperată scăunelul la masa mare, unde băieţii s-au pus pe mâncat paste la cuptor. I-au dat şi ei, ce să facă. Ceea ce mă duce cu gândul că trebuie să explic şi cum am obţinut doi copii complet ne-mofturoşi la mâncare, care mănâncă orice, oricum, în orice poziţie şi orice situaţie. Şi cum am făcut, dincolo de datele genetice împrumutate direct de la bunicul meu, să fie fiu-meu de 1.75m la 13 anişori.

Someone wise said I ‘d have some stories to tell, just I do not know it yet…

So you guessed that much: I live in Hong Kong.
Some frequent questions when you meet new people or you socialize more with acquaintances here: “do you like to cook? “, I mean “to cook by yourself at home?” …this might sound like a question from Mars back home, but in Hong Kong I came to realize is a rarity to cook. So people ,very normal in their remark ,are utterly genuinely very surprises. Hong Kong is intense, dynamic, has small kitchens, very small kitchens, and is really quite cheap to eat outside. Eating in a restaurant (which you can find pretty much in any price range ) ,noodle shop, food court, take away cooked food from supermarket are all staples here.

Seriously, many a times I also ask myself “why bother?” and go shopping, carry bags home, wash veggies ,cut onions and garlic of the world, start crying and cooking at the same time ? I knooowwww. I never saw this future coming – I never foresaw to develop a passion for cooking. (Baking cakes maybe was an old nice memory that I cherish as I was baking cakes with my brother and all the kids on the block). The only plausible answers might be : cooking brings people together and I love having people over for entertaining. Cooking also taught me some interesting cultural aspects and also showed me in so many ways how many cultures resemble.

So, it helps me create, make borders disappear even if only in my imagination and helps me …meditate or concentrate. One of those. Well, even if it sounds weird, it is still what it is.

The next frequent question is “ So,what is your favourite cuisine? Do you cook Romanian dishes? “ Mo ! ( this is No in catonese ). “Mo LoMaNya. Mtsi do “. ( no Romanian – which will be short for “I do not cook Romanian dishes” in this context.”I do not know how” ). …. And here we got ourselves a puzzle and then more questions and here I am telling some fascinating stories about my inspiration. This is how I also get my friends mouth watering for some next cooking … I am such an enthusiast and enthusiasm is contagious as you know.

Hey, I ain’t that bad either –I do have some tricks up my sleeve; polenta, my mum’s cheese macaroni (ca la mama acasa ), half -moon cakes ( semilune )… I do like my friends and family back in Romania spoil me with national treasures.

How do I pick though what I cook? Story goes back to the fact that while I am getting younger and younger I discover in time new intolerances to this and that , lactose, gluten – I try for some time to avoid it even if not really that intolerant to it, I kinda quit sugar entirely recently . I am somehow fascinated by choices vegan or vegetarian kitchen always has to offer . I am a Pisces. I like to swim around, I just dive in many cuisines , check them, try them out, but I am still in love with some good old tenderloin or meatballs. Some recipes get stuck with me for ever but I can assure you even if I repeat a recipe I always twist some ingredients and play with it and recreate it again and again . As you understand , feedback to my lab experiences go like this “what happened to this one- it was different last time !” ( read this as – today result is really bad ! ) . Or …”Oh my oh my I just went to heaven and want to stay there, what did you do , how do you do it! “…This heaven thing happens like maybe 70% …I always give myself high grades.

Basic rules- where do I look first for inspiration : nowadays, Instagram would be numero uno! I just follow hundreds of nice people with loads of ideas. My another numero uno principle is “No need to rediscover America “ – seriously, so much inspiration out there –I do not think I will work on my own recipes at all . For now. Numero due inspiration : cook books. I love the beautiful ones, with great stories, photographs, amazing people behind, nice areas ,nice tales to read and enjoy .We can make this the topic for some further stories .For example “The Kinflok Table” –a beauty of a book …. This was only one insight for today, enough is enough .

So, two surprises for you: 2 recipes selection that I found to be soooo yummy and different .

An incredible as they say vegetarian pizza from here

http://www.wholeheartedeats.com/2013/12/incredible-squash-pizza.html

Why I loved it? This is a gluten free pizza with DIY ( do it yourself) base- from squash ( I like squash a lot ) and some quirky flours like garbanzo flour and almond meal . Easy to make. It gets then a great sauce on top – cashew nuts mixed with baby spinach ( you need a food processor ) ,then add tomatoes, salad –arugula, or other toppings that you like. I avoided cheese this time but can work perfect with some mozzarella as well . It has a slight sweeter taste from the squash . It is delicious however and a big hit at any parties you have home.

IMG_3346 IMG_3329

Another simple recipe : Quinoa salad in pineapple shell ! – I saw a picture somewhere- probably on Instagram and I just used my imagination to design the content.
If you tried quinoa (which is otherwise very good for you ) – you know already that on its own has NO taste. You might prefer to use couscous instead, or bulgur, or rice. Quinoa is easy to cook and you can store it in the fridge for longer time .
You need then to mix up some ingredients that you love and make it both colorful and tasty .I generally mix : avocado , pomegranate seeds, cherry tomatoes,spring onion finely chopped, lime juice, olive oil …salt and pepper ,daaahhh – and pineapple cubes if you follow my example and make the shell the plate as well . The juice from the pineapple shell will also blend it. Is really nice –I tell yoooouuuuu my dear.

IMG_3336

Of course, if one listens to my brother he would comment “ If Maggie says is nice,I will have my doubts, as she tries all weird combinations “ .
So, try it by yourself . What can I say, just decide if the recipe is a keeper or not. Is a keeper for me that is all.

Have fun and laugh a lot!

Jur pe roşu că…

…am suferit de baby-blues şi că încă mai duc cu mine reminiscenţe ale vremurilor când copiii mei erau abia născuţi.

Când vin la mine prietene şi-mi spun, iuuu-huuu, o să avem un copil (şi mai e şi primul), cred că am cea mai nepotrivită reacţie pe care ai aştepta-o de la un prieten adevărat. Mda, bine, să fie sănătos, dormi acum, cât mai poţi. Şi-mi rămâne proaspăta viitoare mămicuţă (îîîh!) cu ochii cam pieriţi la orizont, cam ce-o fi vrut nebuna (adică eu) să spună. Nu că nu m-aş bucura de copii, că eu însămi aş fi fost mai mult decât fericită să am vreo cinci. Mă bucur, cum să nu mă bucur. E o veste bună, oricum ai lua-o, chiar dacă n-ai job stabil ori stai cu părinţii. Cu excepţia unor situaţii limită de boală sau şi mai rău, doamne-fereşte, n-ai cum să nu te bucuri, orice-ar fi.

Atâta doar că nimeni nu-ţi spune ce efect pervers are furtuna hormonală de după naştere şi cât de greu e să faci faţă lipsei de somn.

A nu dormi este o tortură inventată de spioni cu rafinament şi de bebeluşi parfumaţi. Eu aşa cred.

Se născuse fiică-mea de vreo câteva săptămâni, eu mergeam deja la serviciu. Tură de 13 ore, că aşa se cade cu lăuzele (că nu te-am pus noi să rămâi gravidă la 40 şi nici să accepţi un contract dezavantajos doar pentru că nu aveai de lucru, da? bine. da) Eram pe terasă, întindeam rufe sau ceva asemănător şi mirosea a friptură. Băi, zic, ăştia au pus de grătar ziua în amiaza mare, în mijlocul săptămânii, ce chestie. Şi mai întind trei şosete, că am mania asta, a rufelor bine întinse pe care nu le mai calci. Nu e lene, e manie! să ne înţelegem. Băi, dar urât mai miroase friptura asta a oamenilor ăstora, mda, în fine, o să bată vântul şi o să ducă duhoarea. Deja era duhoare.

Într-o fracţiune de secundă îmi dau seama de situaţie, suntem singuri în câmp, cine naiba să facă fripturi, că nu avem vecini, cei mai apropiaţi sunt la vreo 3 kilometri şi nici vorbă să facă friptură. Adulmec. Băi, dar pute, nu glumă, sper doar să termine odată. Mai întind două şosete, cu ochii la fiică-mea, care dormea într-un balansoar cu bâţ, adică cu vibraţii, mare invenţie, jur. Ah, să iau nuştiuce din casă. Intru în casă. Fum să-l tai cu cuţitul, dar să-l tai, nu alta. Duhoarea de friptură. Mă duc spre plită unde ardea vioi spre roşu incandescent un ibric pus cu apă la fiert, apă ce se evaporase de la primele şosete întinse, sau, poate, cine ştie, chiar de când pusesem maşina de spălat.

Nu aveam nici cea mai vagă amintire să fi pus ibricul pe foc, dar nicio urmă, deloc. Nu îmi aminteam absolut deloc să fi pus mâna pe ibric, să fi pus apă în el, nicidecum la ce anume mi-ar fi trebuit apa fiartă. Nimic. Zero. Nicht. Nada. Pauză de creier.

Cum spuneam… dormiţi acum, cât mai puteţi. Asta a fost la fiică-mea. La copilul nr. 1 a fost şi mai şi 🙂

Keto Low Carb da’ bun

Au rămas gălbenuşuri de la balerină, ultimul pachet de vinete coapte congelate şi un avocado going-going-gone, adică fix între secunda „bine copt” şi „bye-bye”. Salată de vinete cu avocado, cu sos maioneză de casă, doar din gălbenuş. Cu ulei de masline în care ţin căţei de usturoi decojiţi, boabe de enibahar şi de piper negru. Timp de execuţie: cât genericul de la doctoriţa Pluşica. Fiecare cu reperele lui.

E low carb – vinetele sunt pe lista legumelor ok, galbenuşul e pure fat, avocado e grăsime bună, maioneza e ok pentru keto, puţină sare şi o linguriţă de zeamă de lămâie. Ceapă roşie tocată.

Ca să nu-mi iasă vorbe că aici se mănâncă doar dulce.

dip2 dip1

Noul sport naţional – viza de flotant

Când se rupe, li se rupe – parafrazez un text scris de soţul meu pe blogul lui, în contextul în care iar simt că domnii ce ne conduc îmi risipesc timpul. Din nou. N-aş fi fost într-atât de naivă să cred că odată cu articolul scris pe Pandora’s o să înceteze această practică cel puţin nepotrivită. O, nu! Dar parcă am avut gura aurită sau pocită, nu mai ştiu exact cum se spune, când ai o premoniţie. Călcat în răhăţel de căţel? Îmmm, parcă totuşi nu era cu răhăţel, era doar cu pocit. Pocit, în sens primar de urât, hidos, ca realitatea pe care o trăim în cele mai multe momente ale vieţii noastre.

Pocită-i realitatea mai ales când eşti părinte, că se presupune că eşti responsabil şi resimţi dureros când nu îi poţi oferi copilului tău ceea ce crezi tu că îi face bine. Când nu îi poţi lasa moştenire averi, te gândeşti să-i laşi măcar bastonul de mareşal în raniţă, să-şi facă el singur drum spre viaţa bună, înzestrat cu cea mai bună educaţie. Prin urmare, te porneşti la război. Război, frate, nu glumă! Cu toţi şi toate, cu încrâncenare, cu tot tacâmul.

Facebook. Zilele noastre. Status aproximativ din lista mea de prieteni … „care locuiţi pe străzile x, y sau z să ne faceţi un pustiu de bine şi să ne luaţi în spaţiu?” Doamne, ce-a ajuns şi FB-ul ăsta, loc de anunţuri publicitare la grămadă, se vând maşini, se cumpără lucruri, se tranzacţionează vize de flotant. Opaaaa, dar stai aşa, vize de flotant?

Telefon. Zilele nostre. Un prieten, reproduc aproximativ conversaţia: „fată, ştii pe cineva care locuieşte pe străzile x, y sau z – altele, nu cele de mai sus, dar mi-a fost lene să scriu a, b sau c – că am o prietenă, vrea un luat în spaţiu pentru o zi, doar o zi, să-şi dea copilul la şcoală.” Culmea e că în cazul ăsta persoana chiar mai avea un copil înscris la şcoala respectivă, dar din nu ştiu ce motiv, se mutase şi copilul numărul doi nu mai avea dreptul să înveţe la aceeaşi şcoală cu fratele din dotare.

Luptă crâncenă pentru şcolile bune. N-am să dau cu piatra, nici măcar n-am s-o ridic, pentru că şi eu am căutat soluţii pentru fiul meu cel mare, altele decât şcoala de stat. Altă gâscă, în altă traistă, noi locuim la ţară, am avut alte alegeri de făcut. Dar pentru primii ani de şcoală ai lui am avut de tras big time. Am avut de tras pentru că era la şcoala unde învăţasem eu, unde cotizasem la rându-mi ani de zile, unde am cotizat şi pentru el în fiecare an – 5 la număr – şi chiar şi după două generaţii cotizante în şcoală nu s-a întâmplat nimic să le facă viaţa copiilor mai bună. Aici mă refer la o nenorocită de centrală care să încălzească apa de spălat pe mâini cu speranţa că vor întinde mai puţini muci şi vor boli mai puţin. Ah, cred că abia aici sunt naivă. Ca o paranteză, odată mutat la şcoala cu apă cadă a bolit, moderat, o singură dată.

Deviem. Una peste alta, cu ochii aţintiţi bec la PSD PNL USD PC UNPR SMS şi alte aripioare dizidente uităm că în Bucureşti a început o altă bătălie – sângeroasa luptă ce va rămâne în istorie – lupta pentru flotantul de elită. Cel mai bun flotant al ţării, în speţă al Capitalei. Pentru că vrem ce credem că e mai bun pentru copiii noştri şi poate nu vom avea ghinionul, ca părinţi, să ne calce în picioare vreo doamnă Blându. Ori să nu ne lăsăm, alegerea e a noastră, întotdeauna.

P.S. Vreau să mă documentez pe fenomenul homeschooling în România. Cine mă ajută cu opinii?

 

Şi un cântec vesel să cântăm

gogo mic

Dacă şi-ar putea cineva imagina că şi cu atâtea probleme pe cap ai mei nu mănâncă, se înşeală. Mănâncă, doar că mai puţin zilele astea 😛 că am treabă pe la doctori şi nu apuc decât să zvârl un pui în cuptor şi cam atât. Mănâncă bieţii mei copii câte un bidon de iaurt pe zi de lipsa lucrurilor pe care le fac. Aşa că m-am apucat de scotocit prin cutia cu minuni după ceva recent şi uite ce-am găsit. Cele mai de negreşit gogoşi cu iaurt. Cine vrea reţeta să spună, încurajez dialogul, că la mamografie nu v-aţi înghesuit la comentarii :). Trăiască gogoşile! Apropos, Adi Hădean face unele şi mai tari. De fapt, mama lui, dar sigur se pricepe şi el, e doar modest.

Cu banii înainte, ca la servicii pe centură (zic şi eu, aşa am auzit)

Şi sub genericul de mai sus m-am dus la un control de rutină. Rutină în mintea mea, că perdaful pe care l-am primit de la tanti radiolog, nici că-l voi uita niciodată. Nici nu ştiu precis de ce mi-au curs mucii un drum de 30 de minute cu taxiul după – din cauza tratamentului aplicat la clinica privată, ori din cauza probabilităţii diagnosticului.

Intru, mă duc la recepţie.

Bună ziua, am programare la doamna doctor x, la ora y.

Bună ziua, buletinul. (fără „vă rog”)

dau buletinul….

Coborâţi la subsol, camera 7. 100 de lei.

Whoa? înainte de… nu după? Mă opresc din mirare că n-am avut chef, dau banii, plec.

La subsol „la raze” un hol minuscul, miroase puternic a sarmale. Mă rog, bine că nu miroase a îmbălsămare, că era mai nasol. Aşa măcar miroase a viu. Oamenii stau cuminţi pe scăunele şi beau resemnaţi dintr-o stacană de plastic (apreciez de cam un litru) ceva. Era ceva substanţă de contrast, gen, nu ştiu că mi-a fost ruşine să întreb. Mie nu mi-au dat stacană, presupun că pentru că mamografie nu se dă zeamă din aceea, nu pentru că m-aş fi uitat criminal la domnişoara care mi-a luat banii înainte.

Cu exact zece minute înainte de programarea mea vine un puşti. Da’ puşti rău, cu acnee and all. Poftiţi. Poftesc. Să completăm o fişă, zice. Să, zic eu.

Vârsta? Paaaşunu trecuţi.

Înălţime, greutate? aia şi aia (yeah, right, aţi vrea voi)

Istoric de cancer mamar? Nu ştiu.

Operaţii jos? Whooooa? Belesc ochii. Nu zic nimic, perplexă. Operaţii jos?? insistă el cu ochii în foi… aaa, mă prind eu mai greu, amintindu-mi de jargonul din obstetrică, când medicul meu, o persoană extrem de mişto, mă întreba la fiecare naştere… naştem pe jos? eu răspundeam, da, da’ pune şi tu măcar un ziar ceva. Ha, ha! era gluma noastră. Deci operaţii jos? Da, băi, două cezariene.

Mă rog. Mă pune la aparat, mă pipăie uber-profi, nimic de zis, oricum cred că aş fi putut fi mămica lui cu un pic de efort, se încheie tevatura. 20 de minute, vă cheamă doamna doctor să vă citească rezultatul.

Mă cheamă doamna fix după 15 minute. Şi se pune pe ţipat la mine, că ce e asta, că de ce n-am mai fost la control, că nu văd ditamai cutarea? Ce? nu m-a durut? şi dacă tot nu m-a durut de ce n-am ştiut? şi tot aşa.. am încercat să îi explic ştiţi, tocmai am mai avut o sarcină, nu m-am expus la radiaţii, dar e grav? ce vedeţi? că eu văd nişte chestii, nu înţeleg ce spuneţi… Ea, nimic. Să mergeţi la ecografie!! Mă duc, tanti, mă duc, zic eu cu nod de plâns. Unde? Unde vreţi! Mergeţi la recepţie şi vedeţi unde!?! Eu perplexă, iau filmele şi plec.

Muci, bocete în taxi. Mă duc la o ecografie zilele astea.

De fapt, povestea e aşa. Că nu trebuie neapărat să doară, să fie buba sau să fie semne. Mergeţi la control. Sper doar să nu mai daţi peste nebuni. Repet, clinică privată. Mergeţi la stat, poate aveţi mai mult noroc.

P.S. Nu că era în agenda mea să mă duc azi la control, dar zilele trecute m-am tuns. Nu din cochetărie. I-am dat părul unei doamne care avea nevoie de el. Eu aveam juma’ de metru de păr bun, zdravăn şi mi s-a părut oportun. Apoi mi-am făcut programarea la demenţii aştia, lucru care nu s-a lăsat cu veşti bune. Dar nu asta e ideea.

Din dragoste şi pentru alţi demoni

cioco micAceasta este faimoasa mea ciocolată de casă. Eu, personal, nu mă omor după ea, acum oricum n-am mai mâncat frântură de carbohidraţi de o lună, dar am făcut-o pentru soţul meu. Care cred că a uitat să o laude doar pentru că a fost prea ocupat să o mănânce cu capul în frigider şi pe ascuns (asta pentru că cea mică e prea mică pentru cioco şi cere absolut orice i se pare comestibil, aşa că mâncăm anumite lucruri pe ascuns).

Apoi s-a întâmplat că le-am promis colegilor din redacţie că le fac o tură de Valentine’s. Nimic mai potrivit, zic eu, pentru oamenii cu care îmi petrec juma’ de viaţă.

Reţeta e ciocolata de casa, download, print şi cadou o jumătate. Dacă nu vă iese din prima, întrebaţi-mă ce şi cum. În principiu este extrem de simplu, trucul e să nimereşti siropul. Dacă e prea subţire, rămâne cioco prea moale. Dacă e prea tare siropul, ciocolata nu poate fi amestecată cum trebuie şi rămâne cam uscată.

How to be a domestic goddess

Fără panică, e titlul cărţii Nigellei Lawson de unde am luat reţeta de clătite. D-astea americane, dar cea mai tare reţetă am găsit-o la o englezoaică get-beget. Sărăcuţa Nigelluţa mai are şi necaz cu domnul acela cam nebun care îşi cumpăra 300 de costume, cămăşi şi perechi de pantofi identic. Cam cu-cu, dacă mă gândesc, chestia asta trebuie să poarte un nume în patologie, la fel ca aia cu spălatul pe mâni foarte des.

Back to goddesses şi clătite, un singur lucru mai am de spus, în afară de reţeta pe care o găsiţi la american pancakes de printat. Turnaţi cu polonicul fix pe mijlocul tigăii, doar în mijlocul clătitei şi aşa se va întinde frumos şi egal ca o pleaşcă, în tigaia unsă, evident, cu un strop de unt şi sters apoi cu un şerveţel. Nimeni nu vrea clătite soioase. Zic şi eu. Întoarceţi clătita cu o paletă când face bolboroci mici deasupra.

clatite

Cadou pentru fetița mea. O pădure.

Se lasa cu dans, cu socializare si cu veselie. Eu as vrea si camere de supraveghere sa ii prind pe cei care arunca tone de gunoi la liziera. E petrecerea copiilor nostri 2 ani si 13 ani. It should be fun, intrarea e libera. Aveti si un sondaj de opinie simpatic.

ICS

Acum aproape 2 ani, cînd s-a născut Agatha, m-am gîndit foarte serios ce să-i fac cadou. Ceva care să-i aducă aminte de mine peste 20 de ani, cînd eu voi fi un moșneguț cu tabieturi îngrozitoare și cu figuri de tinerel, ori peste 40, cînd voi fi doar îngrozitor.

Primul lucru la care m-am gîndit a fost cel pe care o să vi-l povestesc mai jos. Unul pentru care am nevoie de ajutor.

Cei care citesc poveștile mele știu că locuim la țară, nu departe de București. În mijlocul unui cîmp care e împrejmuit de o pădure. Cei care n-au mai citit poveștile trebuie să mai știe că ultima oară cînd a venit un instalator să ne repare centrala, omul mi-a spus, ușor gîtuit, că „sîntem nebuni” că stăm unde stăm, dar că-i place lucrul ăsta. Avem un singur rînd de vecini, prietenii noștri, despre care probabil că instalatorul ar…

Vezi articol original 206 cuvinte mai mult

Când rămâne smântână prin frigider

Peste tot am găsit chec cu smântână. Nu mi se pare o idee bună, pentru că e dens, miez ca o cremă, copt într-o formă mare nu prea merge. Mie îmi place în forme mici, se coace mai bine şi nu dă senzaţia de crud. Altfel, e foarte bun. Pe net sunt tot felul de reţete, eu am adaptat-o, evident, pe a mea. Mai puţin zahăr, un pic mai multă făină, mai puţin praf de copt (oricum nici dinamita nu saltă un aluat gras de la smântână), ca să nu mai simţi gustul de aspru de la prea mult afânător. 12 brioşe ondulate, excelente pentru mic dejun.

Reţeta mea de chec cu smantana, tot aşa, pe câte două cartonaşe, pentru prieteni. Fete şi băieţi. Că-s aşa simple, de pot şi băieţii să facă. Fiu-meu, cel puţin, învaţă. Cineva îmi va fi recunoscător cândva.

DSC_0894briose 2 briose

Minunata budincă de pâine with a twist

Azi m-a întrebat Carmen, asistenta de producţie, pe o pauză de pub, dacă eu fac mâncarea asta de o pun pe blog. Păi, eu o fac şi-s chestii simple, de mamă cu job, doi copii, lecţii, drumuri, nimic neobişnuit. Acum, de pildă, scriu cu fiică-mea în poală. Doar că-s simple reţetele şi am zis să le fac nişte cartonaşe, să le printaţi şi să le puneţi pe frigider sau prin dulapuri. Am făcut două cartonaşe, să mai daţi şi altora să se bucure. E ca un cadou 🙂

Astăzi, minunata budincă de brânză gen tort. La noi se duce într-o zi, e gata pa! până a doua zi dimineaţă. Lui fiu-meu i-am dat-o pe o farfurie de plastic dimineaţă să mănânce în maşină, că întârziam la şcoală. Merge cu sos de vanilie, cu gem, fără gem, cu zahăr pudră. Sau goală. Reţeta am adaptat-o, am aranjat-o, cred că prima dată am văzut-o la Laura Laurenţiu. Acum, Internetul ăsta e imens şi plin de chestii, cel mai probabil o veţi regăsi într-o formă sau alta pe la mătuşi, mame, cuscre şi bunici.

Aici şi cartonaşul, vă sfătuiesc să daţi dublura colegei de birou, ca pe o surpriză de la guma Turbo. Unii nu ştiţi ce e asta. Poftă!

 budinca de paine

budinca1 budinca 2 budinca 4

Rupeti-va un picior, acum, pe loc!

Tocmai am dat stirea cu bebelusul de doua luni batut de parinti. Adica cum batut? O farama de om? Da, pentru ca cica ar avea o mama alcoolica si un tata nustiucum. Comunitatea nu a reactionat, adicatelea in Husi, ca in comunitate (ca eu cand stateam la bloc eram sub observatie stricta din partea tuturor babelor care se indeletniceau cu asta), repet, in comunitate nu s-a stiut. Medicul cu care a nascut gravida? Politistu’ de proximitate? Asistentii sociali? Primarul? Vecinii? Bagaciosii? I-au rupt un piciorus, intelegeti? Rupeti-va un picior, acum, pe loc, sa vedeti cum e. I-au rupt un piciorul unui bebelus de doua luni, probabil de vreo jumatate de metru si patru kilograme.

Revolta mi-e atat de mare, ca am scris de pe tableta, iar eu nu pot sa scriu pe d-astea cu touch. Spor de toxicitate la stiri, cum spunea Simona Tache.

Gordon, you’re my new best friend!

applepie2 apple pie 1 apple pieÎn pozele astea puse aiurea de blog este una dintre cele mai reusite plăcinte cu mere, pere şi bretele (nuci, dar nu rimează), pe care am făcut-o vreodată. Foaia e divină, se face atât de repede că nici nu ştii când ai terminat-o, cu 3 ingrediente, făină, unt şi lapte, se întinde minune şi stă frumos. Între foi, mere bucăţi, pere şi nuci. Zahăr, scorţişoară şi nişte amidon, să se lege sucurile din fructe. De-acum, sky is the limit, cu foicica asta frumoasă o să fac una cu carne minunată, sau mere cu vişine. Sau zmeure cu coacăze. Sau dovleac.

P.S. Titlul e aşa că l-am trădat temporar pe Jamie cu Gordon. De acolo şi ideea cu plăcinta.

Anul ăsta am învățat să „senez”. E cel mai important lucru din lume!

Desenaţi, desenaţi, desenaţi!

ICS

La 20 de ani nu înțelegeam mai nimic, deși aveam impresia că știu tot. Sau măcar mai mult decît majoritatea.

La 25 mi se întîmplau lucruri bune pe care credeam că le merit și atît. Dar nu făceam aproape nimic pentru ele. Răbdarea îmi lipsea aproape cu desăvîrșire.

La 30 credeam că lumea e a mea și că așa trebuia să fie. Vroiam ca tot ce credeam eu că e bine să se întîmple imediat. Fără să-mi dau seama că binele ăsta era o stare extrem de egoistă. Era binele meu, care nu însemna, neapărat, și binele celor apropiați mie. Se întîmpla așa pentru că, în continuare, nu aveam nici un plan, nu adăugam, conștient, nici una dintre experiențele importante la baza aceea care devenea tot mai fragilă.

Întrebări am început să îmi pun tîrziu, după 35 de ani. Primele crize adevărate de viață au început să apară tot atunci.

Vezi articol original 210 cuvinte mai mult

Puţină cultură de toamnă târzie cu doi copii pe cap şi frigiderul gol

crumbleSe iau nişte mere acre şi poate urâţele, alea-s mai bune, se ia coaja, căsuţa, se taie cuburi, se pun în tavă cu o lingură de zahăr, vanilie, stafide, scorţişoară şi două linguri de amidon din ăla bunuţ, alimentar. Se coc 20 de minute la 200 de grade. În timpul ăsta se pun 300 de făină, 125 de zahăr şi un pachet de 200 de unt, se fărâmă cu mâna până se nisipeşte. Se pune nisipelul peste merele bolbocind şi se mai bagă la cuptor încă 20 de minute. E bună caldă cu îngheţată de vanilie, e bună rece, pur şi simplu. Dar eu nu cred că rezistă până a doua zi, sincer. Să fie de bine!

P.S. postările alea serioase ale familiei sunt aici  s-a băgat şi acolo marfă nouă din ce-am văzut.

 

Bal, spital şi personal

Azi m-a stârnit cel mai rău ministrul. Bine, m-a stârnit şi bărbatul meu, că a scris deja un text mult mai bun decât cel pe care îl voi scrie eu acum şi voi oricum îi faceţi mai mult trafic lui, but it’s ok, că suntem luaţi cu acte şi ce-i al meu e şi al lui, ce-i al lui e şi al meu, deci şi traficul. Eu aşa zic.

Cică pe 28 noiembrie grevă generală în sănătate, cu acoperirea serviciilor de urgenţă, dar înţeleg că nu s-au înţeles încă asupra tuturor detaliilor, cert e că e grevă în sănătate. La 11.00 intră reporterul şi spune, intră Sepi de la SANITAS  şi anunţă, pac, producătorul îmi dă legătura cu Astărăstoae, pac, Oana ţipă la mine „îl avem pe ministru pe tel”. N-am prescurtat eu că mi s-au terminat literele, ci aşa vorbim noi, ăştia de ne e lene să vorbim şi nu avem tot timpul din lume, tel. Deci, ministrul pe tel. Zic, aaaah, cum domnu’ ministru, au anunţat oamenii grevă generală pe 28, ce facem? Nu mai povestesc ce bulbuci am făcut încercând să „fac sens” (barbarism, pentru copiii de şcoală care mă citesc, nu folosiţi asta acasă, dar nu-i panică, nu mă citeşte niciunul). Sens n-am făcut şi nici n-o să fac. Omul o ştie pe-a lui şi încă mă mir că ne răspunde la telefon, numa’ la mine a intrat exclusiv în câteva rânduri. Dar nu despre asta e vorba. Ministrul e… de …. nevorbit cu dânsul. Eu doar zic să ajungem în ziua de 28 că vreau să fiu la serviciu să-l întreb din nou nişte lucruri.

Ziceam de bal, da, zilele când am avut nevoie de îngrijire medicală eu pe pielea mea, adică atunci când am făcut doi copii în spitalul de stat. Mă rog, de făcut i-am făcut acasă la mine, i-am născut la maternitate. Ăsta-i balul şi spitalul. Personalul, în schimb, amestecat. Chirurgia, beton. Anestezia aşa şi aşa, dar a fost marfa proastă. Adică eu, care am rezistenţa unui cal. Deci anesteziile n-au fost din vina lor, ca să zic aşa. Lăuzia, parfum, mămăici tandre, cu vorba blândă. Aaaa şi când ajungi la capitolul nou-născuţi (nu noi născuţi că nu-s pantofi, asta tot pentru copiii de şcoală, nu o luaţi personal) se încurcă treaba. Ca să o ţin tot pe glumă o să spun că a fost cea mai umilitoare perioadă din viaţa mea, mă rog, exceptând-o pe cea când am pompat lapte în toaleta unei televiziuni că atât mi se putea oferi ca spaţiu, pe lângă o tură de la 7 la 14.00. Aveam un copil de şase săptămâni şi alăptam, but hey, who’s counting, cine m-a pus să mă întorc la serviciu aşa repede? Ah, poate pentru că nu aveam contract de muncă cu beneficii şi indemnizaţie… dar asta cu toaleta e altă poveste. Sooooo, back to my story.

Umilitor, spălător de creier, teribil şi plecat pe semnătură degrabă, fără vaccin făcut. Şi nici măcar nu era primul copil, ştiam la ce să mă aştept, că doar nu credeam că îmi livrează plodul cu fundă şi flori. Baaa, asta e o idee bună, cu flori! Doamnele acelea, ştiţi voi, da, puţine, cu o colectivă de bebeluşi urlând non-stop, cu ture de nşpe zeci de ore legate, m-au făcut să mă simt ultimul om, tâmpă, soioasă, plină de iod ştiţi voi unde, năroadă, cetăţean de categorie inferioară, animal de muls şi nu exagerez cu nimic. Când ar trebui să fii tratată ca un ouşor de aur, ce eşti de fapt.

Morala? că m-am lungi prea mult. Chiar şi aşa, marcată pe viaţă de cele două ture de spital (plus alte experienţe cu sistemul) tot mi-a venit să ţip la ministru. N-am ţipat, că nu se cade, dar sunt mulţi ăştia de azi la care aş ţipa ca în „Lecţia” lui Ionesco, copleşită de absurd, „Măă dooooor dinţiiii!!”

P.S. Textul mai bun îl găsiţi aici

bebe 18 saptamani

Unsprezece ani şi-o zi mai târziu

pietricelele mele smallMoş Crăciun a venit în aprilie, unprezece ani şi-o zi mai târziu, după primul Moş Crăciun venit tot în aprilie. Am ştiut că-i fată cu mult timp înainte să existe şi tată-său în viaţa mea şi a Lui-fratele-cel-mare, om în toată firea celor 10 ani, cu cereri precise – vreau un bebeluş rotunjor, cu mânuţe grăsuţe şi fălcuţe. Şi baby A este fix aşa cum şi dorit frate-său, mult răbdator într-ale colicilor de bebeluş venit „tomnatic” la o zi după ziua lui. Când mă uit la ei vreau şi eu un frate mai mare.